JOHN WESLEY FONDATORUL MIŞCĂRII METODISTE

BIOGRAFIA LUI JOHN WESLEY
FONDATORUL MIŞCĂRII METODISTE

Extras din cartea “Lumini  peste veacuri” de Petru Popovici:


Oamenii mari în cele spirituale şi lucrările lor, cu atât sclipesc mai mult cu cât cunoaştem starea rea, decăderea celor din timpul lor, precum şi împrejurările critice prin care au trecut.

Niciodată religia nu ajunsese la o aşa decădere în Anglia ca în decursul primei jumătăţi a veacului al optsprezecelea. În biserica oficială, obiceiurile şi morala clerului erau îngrozitoare. Raţionalismul pătrunsese în teologie. Demnitatea în biserică era acordată celor ce se dovedeau mai supuşi faţă de cei de la conducere, indiferent că erau beţivi sau desfrânaţi.

Ca să nu dau loc la bănuiala că tabloul acesta a fost pictat prea negru de o mână duşmănoasă, las pe un cleric să vorbească. Episcopul Kyle spune: “Da la anul 1700 până cam pe vremea revoluţiei franceze, Anglia părea golită de tot bunul… În locurile de sus era întuneric şi întuneric era şi în locurile de jos, întuneric în tribunal, în cazarmă, în parlament şi în judecătorie, întuneric la ţară şi întuneric şi la oraş, întuneric între cei bogaţi şi întuneric între cei săraci, un întuneric gros, des, religios şi moral, un întuneric care se putea pipăi”.

Dar tocmai pentru această împrejurare critică s-a născut la Epworth în 17 iunie 1703 John Wesley şi apoi a fost pregătit prin o lungă şi deosebită experienţă ca să lupte cu forţele întunericului. El a fost al cincisprezecelea, dintre nouăsprezece copii ai familiei. Tatăl său, bunicul său şi străbunicul său au fost preoţi anglicani. La vârsta de 6 ani, casa lor a luat foc în noaptea de 7 februarie 1709. Susana şi Samuel Wesley şi-au scos copiii afară din casa în flăcări. Dar când i-au numărat, au constatat că John a rămas înlăuntru. Tatăl a încercat să meargă după el, dar flăcările erau prea mari şi căldura prea puternică. Copilul a apărut însă la o fereastră de sus. Un vecin strigă altuia: “Urcă-te pe umerii mei”, astfel cu o scară vie formată din trei oameni, au putut ajunge la geamul lui şi să-l salveze, tocmai înainte de a cădea tavanul. Mai târziu, nu odată, în predici, el a mărturisit că a fost scos din foc.

Susana Wesley, mama eroină, era fiica lui Dr. Anesley. Ea a fost o femeie foarte evlavioasă şi bine educată. De la vârsta de 5 ani, copiii începeau să înveţe. Era foarte grijulie în educaţia copiilor şi menţinea o disciplină de fier în familie.

Fiecare copil ştia ce are de făcut şi cum să-şi ţină în ordine cărţile, hainele şi celelalte lucruri. Timpul zilei era bine împărţit, 3 ore dimineaţa şi 3 ore după masa pentru lecţii. Ea îi învăţa cititul, apoi limba latină, greacă, ebraică, franceză, matematică şi istorie. Culcarea era la oră anumită şi la fel deşteptarea. Punctualitatea avea mare importanţă. Se pare că această disciplină a devenit trăsătură de caracter în viaţa lui John Wesley şi i-a fost de mult folos.

El a fost educat la Oxford ca un credincios înflăcărat în principiile înalte ale bisericii. Era plin de neprihănire personală. În şcoală se hotărî să lupte pentru trezirea sufletelor la o adevărată viaţă creştinească. La vârsta de 21 de ani, terminând facultatea, a fost ordinat ca diacon în biserica Anglicană. La 23 de ani a fost hirotonisit ca preot. După aceasta a petrecut doi ani şi jumătate ca ajutor al tatălui său la parohie. În anul 1729 s-a reîntors la Oxford. Atunci s-a unit cu “Clubul Sfânt” organizat de fratele său Charles cu un an înainte şi numaidecât a fost făcut liderul clubului. “Clubul Sfânt” era o mică societate a tinerilor iubitori de Dumnezeu. Aici se întruneau pentru citirea Noului Testament în greacă, pentru împărtăşirea de experienţe şi pentru cercetarea inimii. Membrii acestui club depuneau eforturi pentru ridicarea morală şi religioasă a studenţilor, pentru ajutorarea săracilor, suferinzilor şi a prizonierilor, precum şi pentru instruirea literară şi religioasă a copiilor săraci. El a fost inspirat de cărţile: “Urmarea lui Cristos” a lui Toma de Kampis, “Traiul sfânt” şi “Moartea sfântă” a lui Jeremy Taylor, “Desăvârşirea creştină” şi “Chemarea serioasă” a lui Wiliam Law.

El nici nu se putea gândi că acţiunea lor modestă pentru trezirea păcătoşilor, trezire pe care nici el nu o avea, îi va purta prin experienţe binecuvântate şi va face din el instrumentul care, folosit de puterea divină, va provoca o trezire religioasă de mare amploare.

După ce şi-a terminat pregătirea, John Wesley împreună cu fratele său Carol Wesley, a fost trimis de biserica Anglicană ca misionar în Georgia, Statele Unite.

La începutul anului 1736 erau în drum spre America. Pe aceeaşi corabie se afla şi o grupă de emigranţi moravieni. În timpul unei groaznice furtuni, pericolul unui naufragiu părea iminent. John Wesley scrie următoarele în jurnalul său:

“La ora şapte am mers la germani. Cu mult înainte, eu am observat marea seriozitate a credinţei lor. Despre umilinţa lor au dat o dovadă continuă, prin îndeplinirea anumitor servicii josnice pentru alţi pasageri, pe care nici unul dintre englezi nu le-ar fi făcut, servicii pe care le făceau cu bucurie şi nu voiau să primească nici o plată, ci spuneau că: “Prinde bine mândriei lor” şi “Scumpul lor Mântuitor a făcut mult mai mult pentru ei”. Şi fiecare zi le oferea ocazia să-şi arate blândeţea, fără ca vreo batjocură sau altceva să-i poată schimba. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau trântiţi jos, ei se ridicau iarăşi liniştiţi şi îşi vedeau de drum; nici cea mai mică jeluire nu se auzea din gura lor. Acum era o ocazie de a căuta să văd dacă sunt scăpaţi de duhul fricii tot aşa cum erau scăpaţi de duhul mândriei şi al răzbunării. În timp ce cântau un psalm cu care au început serviciul, valurile puternice se repeziră şi rupseră în bucăţi principala pânză şi învăluiră corabia, încât apa curgea înăuntru printre scândurile de la punte, de parcă am fi fost înghiţiţi de adânc. Ţipete de groază se auziră printre englezi. Germanii cântau liniştit mai departe. După aceea am întrebat pe unul din ei: “Nu v-a fost frică?” – “Slavă Domnului, nu” – răspunse el. Şi am întrebat: “Dar nici femeile şi nici copiii nu s-au speriat?” El îmi răspunse blând: “Nu, căci femeile şi copiii noştri nu se tem de moarte”.

După ce a ajuns în Georgia, Wesley l-a căutat pe A. G. Spangenberg, păstorul moravilor, spre a-i cere un sfat spiritual cu privire la conduita sa. În jurnalul său, la data de 7 februarie 1736 a scris următoarele: “Dr. Oglethorpe s-a reîntors de la Savanah cu Mr. Spangenberg, unul din păstorii germanilor. Curând mi-am dat seama ce duh are şi, cerându-i sfatul, el mi-a zis: “Fratele meu, întâi trebuie să-ţi pun una sau două întrebări: Ai tu mărturia lăuntrică? Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul tău că eşti copil al lui Dumnezeu?” Am fost surprins şi nu ştiam ce să răspund. El a observat şi m-a întrebat: “Cunoşti dumneata pe Cristos?” Stătui puţin şi apoi răspunsei: “Eu ştiu că El este Mântuitorul lumii”. – “Adevărat, – răspunse el – dar ştii dumneata că El te-a mântuit?” – “Sper că pentru aceea a murit, ca să mă mântuie”. El adăugă: “Dumneata te cunoşti pe dumneata însuţi?” La aceasta îi răspunsei “Da”, însă mă tem că a fost o vorbă goală. Apoi el luă parte la un serviciu de închinăciune al fraţilor moravieni, serviciu care lăsă o adâncă impresie asupra lui. El mărturiseşte contrastul izbitor dintre serviciul lor divin şi formalismul sec al bisericii anglicane, spunând: “Simplitatea mare precum şi solemnitatea întregului serviciu m-au făcut să uit perioada celor 1700 de ani şi m-au transportat cu spiritul într-una din acele adunări unde nu era formalism şi stat, ci în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru, pescarul, sub călăuza Duhului şi a puterii”.

Experienţa lui Wesley cu fraţii moravieni pe bordul corăbiei, precum şi probarea inimii sale de către Spangenberg cu privire la naşterea din nou şi siguranţa mântuirii, au făcut o impresie neuitată asupra întregii sale vieţi şi în mod permanent a influenţat nu numai învăţătura sa, ci şi comportarea sa în timpurile de încercare şi persecuţii. Întorcându-se în Anglia după doi ani, Wesley scria în jurnalul său:

“Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh! cine mă va converti pe mine? Cine va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine şi cred câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu mi se arate moartea în faţă, căci îndată duhul meu se tulbură. Eu nu pot să spun: “Moartea îmi este un câştig!”

În Marea Britanie, John şi Carol Wesley s-au împrietenit cu “fraţii moravieni”. Peter Boehler, mai târziu conducător de seamă în Biserica Moraviană, a fost binecuvântat în mod deosebit în eforturile sale de a-l conduce pe John Wesley la deplina lumină a Evangheliei. La data de 4 martie 1738, Wesley a scris în jurnalul său:

“Mi-am găsit fratele la Oxford, abia scăpat de pleurezie, stând de vorbă cu Peter Boehler prin care (în mâna marelui Dumnezeu) am fost convins în mod clar duminică, 5, de necredinţa, de lipsa de acea credinţă, singura prin care putem fi mântuiţi. Imediat mi-a venit gândul “Părăseşte predicarea. Cum poţi predica altora, când tu însuţi nu ai credinţa?” Am întrebat pe Boehler dacă e bine sau nu să mă las de predicat. El îmi răspunse: “Nicidecum!” L-am întrebat “Dar ce pot să predic?” El spuse: “Predică credinţa până ce o vei avea, apoi vei predica credinţa fiindcă o vei avea“. După aceea, luni 6 am început predicarea acestei noi doctrine, deşi sufletul meu căuta să se reţină de la lucru. Prima persoană căruia i-am oferit mântuirea numai prin credinţă a fost un prizonier condamnat la moarte”.

Nu peste mult timp, el însuşi a fost condus la deplina siguranţă a mântuirii. Mărturia sa în această privinţă este conclusivă. În jurnalul său citim:

“Miercuri 3 mai 1738. Fratele meu a avut o lungă conversaţie cu Peter Boehler. Şi Dumnezeu a găsit cu cale să-i deschidă ochii, aşa că a văzut clar natura adevăratei credinţe vii, singura prin care “suntem mântuiţi prin har”.

“Miercuri 24 mai. Seara am mers fără voie la o societate în str. Aldersgate, unde cineva citea prefaţa scrisă de Luther la epistola către Romani. Cam pe la 9 fără un sfert, în timp ce descria schimbarea ce o face Dumnezeu prin credinţa în Cristos, deodată îmi simţii inima cumva încălzită. Am simţit că m-am încrezut în Cristos, numai în Cristos pentru mântuire, şi o asigurare mi-a fost dată că El a luat fărădelegile mele şi că m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii”.

Dr. F.B. Meyer spune următoarele despre pocăinţa lui Wesley: “Aceia din voi care vizitaţi Londra, pot foarte bine să coboare de la Holborn la Fleet Street printr-o străduţă cunoscută sub numele de Fetter Lane, iar pe partea stângă puteţi vedea o uşă simplă având deasupra ei cuvintele “Capela Moraviană”. Ori de câte ori trec pe acolo, mă opresc pentru un moment şi îmi ridic pălăria. Ce s-a întâmplat acolo? Wesley, după cum ştiţi, a mers în America la Savanah, dar n-a făcut nimic deosebit, căci el încă nu cunoştea puterea dinamică de care am vorbit. El era un om de rând. S-a întors la Londra şi a întâlnit pe un om foarte remarcabil, Peter Boehler. Acesta era în legătură cu contele Zinzendorf. Moravienii sunt urmaşii lui Jan Hus după cum ştiţi, şi ei trăiesc în puterea Duhului Sfânt”.

“Când a venit din nou în strada Aldersgate, el a întâlnit aici vreo 40 sau 50 de persoane şi s-au înţeles să se întâlnească iarăşi după masă la orele 5, în Capela din str. Fetter Lane, ceea ce au şi făcut. Wesley, fratele său, Whitefield şi alţii ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, au fost acolo. O vreme au stat tăcuţi, cercetându-şi fiecare inima. Apoi au aşteptat pe Dumnezeu, şi în părtăşia acelei ore, ei au devenit conştienţi de mişcarea Duhului lui Dumnezeu. Au căzut apoi cu feţele la pământ, spune Wesley în jurnalul său şi au stat aşa biruiţi de recunoştinţă, apoi s-au ridicat şi au cântat un imn de slavă”.

Căutând să arate importanţa pocăinţei lui Wesley la 24 mai 1738 în ora de rugăciune a fraţilor moravieni, Lecky în lucrarea sa “Istoria Moraviei” spune: “Ce s-a întâmplat în aceea camera a fost de mai mare importanţă pentru Anglia decât toate biruinţele lui Pitt pe uscat şi pe mare”.

Jurnalul său continuă.

“Vineri 26 mai. Sufletul meu a continuat să aibă pace, cu toate că aveam o tristeţe din pricina numeroaselor ispite. Am întrebat pe Fr. Telchig, un moravian, ce să fac. El îmi răspunse: Nu trebuie să te lupţi cu ele cum făceai mai înainte, ci în momentul în care apar, să fugi de ele şi să-ţi cauţi adăpost în rănile Domnului Isus”.

Convertirea lui John şi Carol Wesley marchează o epocă în istoria protestanismului. Dr. W.H. Fitchett, unul din cei mai buni biografi ai lui Wesley, rezumă astfel: “În fond sunt trei lucruri în adevăratul alfabet al creştinismului, lucruri pe care nici instruirea din casa evlavioasă a părinţilor, nici marea universitate, nici vechea biserică şi nici cărţile renumite nu l-au învăţat pe Wesley. Acestea sunt: că mântuirea e numai prin ispăşirea făcută de Domnul Isus şi nu prin faptele noastre proprii, că singura ei condiţie e credinţa şi că ea este adeverită cunoştinţei spirituale de Duhul Sfânt.

Aceste lucruri au fost pentru Wesley adevărate descoperiri”.

Câteva extrase dintr-o scrisoare a lui Peter Boehler către contele Zinzendorf aruncă o lumină deosebită asupra pocăinţei sale. El scria:

“La data de 28 februarie 1738, am călătorit cu fraţii John şi Carol Wesley de la Londra la Oxford. Cel mai mare, John, e un om prietenos. El ştie că încă nu-l cunoaşte în mod real pe Mântuitorul, dar vrea să fie îndrumat. Ne iubeşte sincer. Fratele său, cu care aţi vorbit adeseori când aţi fost la Londra, este foarte tulburat în gândurile sale şi nu ştie cum să înceapă să înveţe să-L cunoască pe Mântuitorul. L-am auzit pe John Wesley predicând. N-am putut înţelege totul, dar nu a fost ceea ce doream să aud. După aceea am luat patru fraţi cu mine, printre care şi pe Wolf să-l vadă şi să-i spună experienţa lor şi să-i arate cum Salvatorul primeşte bucuros şi imediat pe cei păcătoşi. Unul câte unul au început să-i istorisească lui Wesley experienţa lor. Wolf, în special, un nou convertit a vorbit cu multă simţire şi cu mare putere despre harul pe care el l-a primit. Wesley şi cu ceilalţi care erau cu el au ascultat înmărmuriţi. L-am întrebat apoi pe Wesley ce a învăţat din aceste experienţe? El mi-a răspuns că patru exemple au fost prea puţin şi că nu-l pot convinge. I-am spus că îi pot aduce mai mult de opt cazuri de acest fel în Londra. După puţin timp el se sculă şi zise: “Să cântăm cântarea 456: Sufletul meu înaintea Ta stă proşternut”. În timp ce cântam mereu îşi ştergea ochii plini de lacrimi, şi imediat după aceea m-a chemat în dormitorul său şi mi-a mărturisit că acum e convins de adevărul a ceea ce i-am spus despre credinţă şi că mai mult nu mai vrea să discute, dar că el nu a ajuns să aibă acest har. Cum să-şi însuşească el o aşa credinţă? El nu a păcătuit aşa de mult ca alţii. I-am spus că a nu crede în Mântuitorul e un păcat destul de mare şi l-am încredinţat să-L caute pe Cristos până ce Îl va găsi. Am fost foarte mişcat rugându-mă cu el şi am cerut Răscumpărătorului să aibă milă de acest păcătos. După rugăciune, Wesley a spus că, după ce va primi darul credinţei mântuitoare, nu va mai predica nici un alt subiect decât despre acesta”.

Am mai avut apoi a altă convorbire prietenească cu Wesley. El m-a informat despre opoziţia pe care a întâmpinat-o din partea câtorva preoţi drept credincioşi, cărora el le-a făcut cunoscut convingerile sale, că încă nu are adevărata credinţă mântuitoare. El m-a întrebat ce ar trebui să facă? E nevoie să spună poporului căruia i-a predicat, starea sa? I-am spus că nu îi pot da o regulă în privinţa aceasta, dar că trebuie să urmeze cu hotărâre pe Mântuitorul. I-am cerut fierbinte să nu privească după harul Mântuitorului ca după ceva depărtat, în viitor, ci să creadă că e prezent, aproape de el, că inima lui Isus e deschisă şi dragostea Lui pentru el e foarte mare. Pot afirma că e un sărman păcătos cu inima zdrobită, flămând după o neprihănire mai bună decât aceea pe care a avut-o, după neprihănirea lui Isus Cristos. Seara a predicat din 1 Corinteni 1:23-24: “Noi predicăm pe Cristos cel răstignit”. Avea mai mult de 4000 de ascultători şi a vorbit în aşa fel că toţi au rămas miraţi. Niciodată înainte n-au auzit aşa doctrine de la buzele lui. Primele lui cuvinte au fost: “Vă mărturisesc sincer nevrednicia mea de a vă predica pe Cristos cel răstignit”. Toţi bieţii păcătoşi au putut aprecia aceasta, toţi cei ce îşi simţeau mizeria lor proprie. Mulţi au fost treziţi prin această predică!”

Toată viaţa apoi a vestit mesajul crucii, a mântuirii prin credinţa. La vârsta de 86 de ani a vorbit în faţa unei mulţimi de 25.000 persoane. Adeseori repeta: “Sunt cel mai mare dintre păcătoşi, dar Isus a murit pentru mine!”

Wesley nu se putea gândi că s-ar putea petrece pocăinţa oamenilor în afară de zidurile bisericii. A fost o mare biruinţă când Wesley s-a ridicat şi a predicat pe mormântul tatălui său, fiindcă preotul parohiei nu i-a dat voie să intre în aşa numitul locaş sfânt. Atunci Wesley a scris: “Sunt bine încredinţat că am făcut mai mult bine în cele trei zile cât am predicat pe mormântul tatălui meu, decât în cei trei ani cât am predicat pe amvonul lui. “Whitefield, prietenul său, a început o serie de evanghelizări în aer liber la Bristol, pentru cărbunari. Aproape 20.000 mineri au acceptat mesajul salvării şi au devenit credincioşi. Numaidecât a scris lui Wesley, rugându-l să vină urgent să-l ajute în marea lucrare. O vreme, Wesley a ezitat, dar în cele din urmă a plecat. În timp ce stătea alăturea de Whitefield, era uimit de ceea ce vedea. A fost şocat privind convertirea oamenilor în afară de biserică. În ziua a doua a consimţit să predice şi el în aer liber, în faţa a 3000 de suflete. Deschizând Biblia la întâmplare, a zărit cuvintele: “Duhul Domnului este peste mine fiindcă m-a uns să… predic săracilor Evanghelia”. A predicat cu atâta putere din acest text, încât sute de suflete au fost convertite. Atunci a învăţat că pentru a mântui sufletele de la pierzare nu e nevoie numaidecât de clădirile bisericilor. Din aceea clipă, lui Wesley i s-a deschis o nouă cale. Aproape de Londra, la Blackheat, s-au adunat vreo 14.000 să-i asculte predica. În duminica următoare s-au adunat 7000 la Noorfields, iar seara vreo 15.000.

Ca un foc, aşa s-a întins de la un capăt la altul al Angliei o mare trezire spirituală. John Wesley, cu fratele său Carol şi cu Whitefield pe oriunde ajungeau, ca vulpile lui Samson, aprindeau totul. O imensă turnătorie a fost preschimbată în casa de rugăciune cu o capacitate de o mie de locuri şi nu mult după asta el şi-a mutat aici locuinţa şi cartierul său general.

Într-o zi, Wesley a plecat la Newcastle. După ce a ajuns aici, a constatat decăderea mare a locuitorilor. După câtva timp, un mare număr de mineri au fost convertiţi la predicile lui. Apoi a stăruit de ei să se hotărască să zidească un locaş de închinăciune care se ridica la 700 de lire şi el avea numai 26 şilingi în mină. Şi cum convertiţii lui erau toţi săraci, poporul râdea de gândurile năstruşnice ale predicatorului.

“Niciodată n-o să vedeţi pus acoperişul pe această clădire” – zise un batjocoritor.

“Eu sunt de altă părere, spuse Wesley. Nu-i nici un motiv de îndoială căci, după cum ea a început pentru Numele lui Dumnezeu, El va purta de grijă de ceea ce este necesar pentru terminarea ei”.

“Mare este credinţa ta”, spuse un quaker care era prezent la punerea pietrei de temelie şi, după ce se duse acasă, îi trimise predicatorului suma de 100 de lire. Peste 3 luni Wesley a predicat în această casă de rugăciune, care nu numai că fusese acoperită, dar şi terminată pentru închinăciune. Şi erau atât de plini de râvnă minerii pentru a-l asculta pe Wesley, încât la amiază, când se termina serviciul, nici nu se duceau, ci se culcau acolo pe bănci până la serviciul de seară, ca apoi noaptea să poată coborî iarăşi în mină.

În lucrarea sa a avut şi multe de înfruntat, dar în toate Dumnezeu i-a dat biruinţă, în timp ce predica la Cole-Orton Moor, moşierul locului care avea mare influenţă asupra minerilor, a dat la câţiva băuturi tari şi, după ce i-a îmbătat, i-a trimis să conturbe şi să împrăştie adunarea lui Wesley. I-a înarmat cu ciomege şi i-a pus sub comanda unui bătăuş numit John Massey. Cu ciomegele ascunse pe sub haine, oamenii aceştia şi-au însoţit şeful la adunare şi aşteptau ca el să dea semnalul şi să înceapă atacul împotriva predicatorul. Dar, în timp ce ascultau predicarea Evangheliei, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupra şefului bandei şi l-a convertit. În cele din urmă bătăuşii au devenit nerăbdători şi unul din ei a strigat şefului: “Ioane pentru ce nu dai comanda?” Spre uimirea minierilor, Massey îi răspunse: “Dacă cineva îndrăzneşte să se atingă de predicator, atunci mă voi socoti cu el mâine la gura minei”. După aceasta minerii n-au mai îndrăznit să tulbure serviciul, iar drept rezultat al acestei întruniri a fost că şeful bătăuşilor s-a pocăit şi a devenit mare predicator.

Altădată, la Falmouth, răzvrătiţii au atacat casa unde era găzduit Wesley, au spart uşa de afară şi mai aveau una simplă dinăuntru. În timp ce dădeau asaltul asupra acesteia, o fetiţă a început să ţipe: “Vai, ce să facem?” – „Să ne rugăm” spuse Wesley. “Nu e mai bine oare să vă ascundeţi?” – “Nu, pentru mine e mai bine să stau unde sunt”. Doar câteva clipe şi uşa trosni prăbuşindu-se. Wesley păşi în faţa lor şi spuse: Aici sunt. Care din voi are ceva, să-mi spună. Căruia din voi i-am făcut vreun rău? Ţie? Sau ţie? Şi zicând acestea, el ieşi încet pe uşa sfărâmată în stradă şi început să strige: “Vecini, cetăţeni doriţi să mă auziţi vorbind?” – “Da, da! strigă mulţimea. În câteva momente mulţimea gălăgioasă se linişti şi el se folosi şi de această ocazie să predice Evanghelia.

Procedeul clericilor de a-l osândi de la amvon, asmuţi puterile întunericului, ale ignoranţei şi ale fărădelegii. Numai datorită unei minuni dumnezeieşti, Wesley scăpă în diferite rânduri de la moarte. Când se revărsa furia gloatei asupra lui şi când se părea că nu mai există nici un mijloc de scăpare, îngerul Domnului în chip de făptură omenească îi venea în ajutor, mulţimea se dădea la o parte şi servul lui Cristos pleca în siguranţă de acolo.

O aşa scăpare, Wesley o povesteşte în următoarele cuvinte: “Mulţi încercară să mă doboare pe când coboram o pantă lunecoasă spre oraş, zicându-şi că odată ce voi fi aruncat la pământ, nu mă voi putea ridica niciodată. Dar nu căzui, nici nu am alunecat pe pantă până ce în sfârşit am scăpat cu totul din mâinile lor… Deşi mulţi îşi dădeau osteneala să mă apuce de guler sau de haină spre a mă trânti la pământ, nu reuşiră. Numai unul singur reuşi să mă apuce de o pulpană a jiletcei mele, cu care rămase în mâinile sale, în timp ce cealaltă pulpană care avea un buzunar cu o bancnotă în el, o rupse numai pe jumătate. Un om robust care se afla la spatele meu, încercă în mai multe rânduri să mă lovească cu un ciomag gros de stejar – dacă m-ar fi lovit numai o singură dată în ceafă s-ar fi putut scuti de altă osteneală. Dar de fiecare dată lovitura ricoşa în mod misterios, nici eu nu ştiu cum, căci nu mă puteam mişca nici la dreapta nici la stânga. Un altul se năpusti din îmbulzeală, ridică braţul să mă lovească, dar deodată îl lăsă să cadă jos şi, netezându-mi capul cu mâna zise: “Ce păr moale are!” Cei dintâi oameni ale căror inimă fusese schimbată, erau bandiţi oraşului, conducătorii mitocănimei dintre care unul fusese boxer de profesiune în grădinile pentru luptele cu urşii…”.

“Cu ce gingaşă solicitudine ne pregăteşte Domnul pe nesimţite pentru îndeplinirea voinţei Sale! Acum doi ani o bucată de cărămidă mă atinsese în treacăt între ochi. Luna trecută am primit o lovitură şi astă seară două, una înainte de a veni în oraş şi alta după ce am ieşit, dar amândouă fură ca nimic, căci deşi un om mă lovi greu în piept, iar altul mă lovi cu furie peste gură, aşa încât sângele începu să curgă, totuşi aceste două lovituri nu mi-au pricinuit mai mare rău decât dacă aş fi fost atins cu un pai”.

“Eu am crezut în Cristos şi numai în Cristos pentru mântuire şi am primit asigurarea că El îmi luase păcatele mele, chiar pe ale mele şi m-a mântuit de legea păcatului şi a morţii”. Acestea sunt cuvintele prin care îşi mărturisea experienţa mântuirii sale.

Nu mult după aceasta întreaga Anglie a fost zguduită prin predicarea naşterii din nou şi îndreptăţirea imediată prin credinţă. Cu aceasta începuse o a doua Reformă. La început nu se gândi să se despartă de biserica anglicană, ci să lucreze în ea, dar fiind alungat de la amvoanele bisericii oficiale, Wesley a început să predice pe câmpuri. Împreună cu George Whitefield, un coleg de la Oxford şi membru de asemenea al acelui mic club religios întemeiat când erau la studii. Membrii acestui club fuseseră porecliţi “metodişti”. De aici apoi numele s-a extins asupra tuturor celor treziţi de el sau de ai lui. Wesley era bun organizator, conducător şi predicator. Când predica el, zeci de mii de suflete se adunau la ascultarea Evangheliei. Prin predicile lui aspre contra păcatului, nu odată a aţâţat mânia unor oameni de nimic care se năpusteau asupra lui. Astfel, fie din partea acestora, fie din partea acelora care îl duşmăneau de moarte, John Wesley a fost mai de multe ori bătut. Dar lucrarea a luat mari proporţii. Ajutat fiind de George Whitefield şi de alţii, bisericile metodiste s-au întins în toată ţara, iar la moartea lui John Wesley numărau cam 100.000 de membri.

Dar numărul acesta, cu toate că a fost destul de frumos, nu a fost decât cel mai slab rezultat al trezirii făcute de Dumnezeu prin Wesley, căci cine oare poate spune până unde va merge un val ridicat în mijlocul oceanului. Tot aşa, cine ar putea înşira rezultatele directe şi indirecte ale vieţii lui? Influenţa vieţii lui a fost ca nişte brazde adânci trase pe caracterul întregii naţiuni. Un mare val de zel religios a mişcat poporul. Până şi biserica anglicană a fost binecuvântată prin el, cu toate că îl ura. Clerul s-a trezit din somnul său adânc şi faţa bisericii a fost schimbată. Scepticismul a fost înghiţit de val. O grupă evanghelică se ridică în biserica anglicană şi avuse conducerea mai bine de 50 de ani.

Un mare entuziasm moral cuprinse întreaga naţiune. Multe rele fură înlăturate. Instituţii noi începură să ia fiinţă. Din gurile predicatorilor începură să pornească tunete împotriva comerţului cu sclavi. Lupte pentru eliberarea sclavilor din Indii, care erau consideraţi ca suflete scumpe pentru care a murit Cristos, fu pornită de vestitorii Evangheliei. Aceste lupte ajunseră la bun sfârşit în anul 1833, câştigând decretarea libertăţii pentru sclavi, precum şi trimiterea de misionari în India.

John Wesley era un om al rugăciunii şi un sârguincios cercetător al Bibliei. În ultimii 40 de ani ai vieţii sale se scula la ora 4 dimineaţa şi întrebuinţa un ceas sau chiar două în studiul Bibliei şi în rugăciune.

El a murit la 2 martie 1791, în Londra, în vârstă de 83 de ani. Timp de 53 de ani el a călătorit pe cal peste 350.000 km şi a predicat peste 40.000 de predici. El a scris 233 cărţi. Azi scrierile lui sunt cuprinse în 32 de volume. Una mai de seamă e: “O examinare a înţelepciunii lui Dumnezeu în creaţiune”.

 

 

Istoric

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>